fiction

Sunt închisă între 5-6 pereţi de câteva zile. Parcă trăiesc într-o altă realitate. Una mai simplă, în care singurele drame le provoacă o injecţie dureroasă sau un telefon brusc al mamei. Plictiseala îmi servește ca prilej de autocunoaștere sau îmi dă oportunitatea să scriu. Uneori mai şi meditez la lucruri ce cred că vor urma. Viața aici pare aşa de simplă şi de neatinsă de răutate... Cu excepția asistentelor îmbrăcate în alb. Deşi, atunci când sunetul ploii calmante, încep să cred că ar trebui sa renunţ la rolul ăsta de fucked-up-girl-who-hates-everything. Poate nimic din toate astea nu merită. Poate ar trebui să mă vindec de răutate înconjurându-mă cu oameni amuzanţi şi oameni proşti. Sau ar trebui să trec direct la atitudinea înălţătoare specifică unui adult...
Lumea asta pare aşa de perfectă încât mi se pare a fi pură ficţiune sau doar o altă viziune pe care o am asupra lumii atunci când nu am de înfruntat alţi oameni. Sau poate e o altă închipuire de a mea... Ştii tu, cum mi se întâmplă când nu eşti lângă mine. Deşi îmi este teamă că am  evadat de pe pământ, nu m-aş întoarce. Ci te-aş aduce pe tine în apogeul simplității şi te-aş seduce cu nimic altceva decât absența complicațiilor. Dar oare odată cu iubirea nu vine şi drama?!