eu nu am umbrelă
Mergând uşor prin ploaie pe la ora 1, am ajuns să cutreier cartierul. Am scăpat mai repede de la şcoală şi am rămas singură după 3 sferturi de drum parcurs pentru că prietenele m-au abandonat.
Printre blocuri merg în fiecare zi. Este ca o inițiere in propria mea casă şi mă simt aşa bine când urletele răguşite ale copiilor îmi scufundă creierul într-o uşoară comoditate. Mai ales când într-o ureche cântă un rock asurzitor... Deja mă iau visele pe sus !
În fine, era o zi obișnuită, nu aveam nimic ca să o cataloghez ca una ieşită din comun. Nu eram veselă, nici mohorâtă căci iubesc cerul atunci când se întunecă. Şi mergeam eu încet, mă uitam ba la adidaşii mei largi, ba la unghiile pe care promit să le dau culoare de vreo 5 zile, ba la telefon. Şi trece o melodie, trec 2, la a 4-a deja mă sperii şi ridic privirea. Dau de nişte blocuri necolorate, de copaci nerupţi şi de corcoduşii lipsă. Îmi opresc picioruşele agitate şi umflate şi încerc să mă dumiresc. Începusem să mă sperii în cel mai grav mod, ca atunci când eram mică, mergeam pe stradă cu bunica şi ea mai intra într-un magazin fară să mă anunţe. Aşa eram acum, micuţă, cu o lacrimă în colţul ochiului de frica unei posibile nebunii. Învârtitul părea fără sens atunci fiindcă nu recunoşteam nimic, nici o perdea de la geam, nici un glas de copil, nici un miros de mâncare, nici un magazin, nici o scoală. Singura cale era să găsesc un drum spre strada principală, iar acest lucru l-am descoperit după melodii întregi care cântau fără să fie băgate în seamă. Peste minute întregi, am aflat că ajunsesem către un cartier de la marginea oraşului şi m-am panicat şi mai mult, chiar dacă ştiam cu singuranţă cum să ajung acasă.
M-am simţit o străină pe drumurile alea până când am dat de asfalt cunoscut. Cu ocazia asta am intrat şi la magazin din spatele blocului să mă răsfaţ cu nişte jeleuri.
Abia când am intrat în călduroasa scară a blocului am realizat că eram udă leoarcă, că afară ploua cu găleata şi toţi fugeau către casele lor.
Doar eu am mers agale. Pentru că eu nu am o umbrelă.
Printre blocuri merg în fiecare zi. Este ca o inițiere in propria mea casă şi mă simt aşa bine când urletele răguşite ale copiilor îmi scufundă creierul într-o uşoară comoditate. Mai ales când într-o ureche cântă un rock asurzitor... Deja mă iau visele pe sus !
În fine, era o zi obișnuită, nu aveam nimic ca să o cataloghez ca una ieşită din comun. Nu eram veselă, nici mohorâtă căci iubesc cerul atunci când se întunecă. Şi mergeam eu încet, mă uitam ba la adidaşii mei largi, ba la unghiile pe care promit să le dau culoare de vreo 5 zile, ba la telefon. Şi trece o melodie, trec 2, la a 4-a deja mă sperii şi ridic privirea. Dau de nişte blocuri necolorate, de copaci nerupţi şi de corcoduşii lipsă. Îmi opresc picioruşele agitate şi umflate şi încerc să mă dumiresc. Începusem să mă sperii în cel mai grav mod, ca atunci când eram mică, mergeam pe stradă cu bunica şi ea mai intra într-un magazin fară să mă anunţe. Aşa eram acum, micuţă, cu o lacrimă în colţul ochiului de frica unei posibile nebunii. Învârtitul părea fără sens atunci fiindcă nu recunoşteam nimic, nici o perdea de la geam, nici un glas de copil, nici un miros de mâncare, nici un magazin, nici o scoală. Singura cale era să găsesc un drum spre strada principală, iar acest lucru l-am descoperit după melodii întregi care cântau fără să fie băgate în seamă. Peste minute întregi, am aflat că ajunsesem către un cartier de la marginea oraşului şi m-am panicat şi mai mult, chiar dacă ştiam cu singuranţă cum să ajung acasă.
M-am simţit o străină pe drumurile alea până când am dat de asfalt cunoscut. Cu ocazia asta am intrat şi la magazin din spatele blocului să mă răsfaţ cu nişte jeleuri.
Abia când am intrat în călduroasa scară a blocului am realizat că eram udă leoarcă, că afară ploua cu găleata şi toţi fugeau către casele lor.
Doar eu am mers agale. Pentru că eu nu am o umbrelă.
Comments
Post a Comment