dor de vară

Muzică veche pusă într-o tentă asurzitoare, stropi de apă pe pielea ei şi rimel peste cearcăne. I se lipea pielea semi-udă de marginile reci ale căzii.  Aici i-a venit ei întrebarea dubioasă: cine a inventat duşul? Probabil a fost o femeie. Cu siguranţă o femeie grăbită care nu suporta să i se zbârcească pielea. 

       ''Ce prostie! Nici o femeie nu vrea să îşi vadă pielea zbărcită. Nici una nu vrea să îmbătrânească.''

Atunci a trebuit sa fie o femeie ce iubea stropi reci ce îi înconjurau pielea când ieşea din vană. O femeie ce se grăbea să se usuce la soare. O femeie care iubea vara şi fugea de călduroasa şi falsa îmbrăţişare a unui şemineu pe timp de iarnă. O femeie ce iubea aceleași lucruri pe care le iubesc eu şi le voi iubi. 

Un cer alabastru văd deasupra mea. Mă aflu de data asta pe balcon şi aştept ca soarele să-mi încălzească părul. Aruncă cu lumini galbene şi încep să cred că soarele este adevăratul dătător de viaţă. Nu aş putea să trăiesc fără lumină, doar mânuită de nori şi controlată de ploaie. Fără urmele albe ale micuţului sutien negru care ies în evidenţă în cearceafurile albe ale lui Călin, fără roşiile coşuri ce apar sub veşnicul breton când e prea cald afară si fără câmpurile de floarea-soarelui în care îmi fac poze nu aş putea trăi ! Şi fără duşul. Veşnicul duş specific unui sfărşit perfect de zi însorită.  

Şi totuşi, aş fi putut inventa duşul ?!