casa de ceară

Este o cameră plină de secrete... Cu blesteme ce cad din tată în fiu. Cu lucruri ce se topesc uşor, dar rămân nemuritoare.

Cu un monstru ce bântuie umbrele, răutatea lui te atinge ! Este atât de frumos, atât de perfect, atât de meschin...

Nişte buze roşii ce te sărută, dar îţi dăruiesc fiori reci pe şirea spinării.

Ceva fals, mâncat de podeaua rece plină de amprente. Nişte ochi goi, aproape ştersi, ce se holbează la sufletul tău. Inima gustă oxigenul murdar rămas în cameră, dar nu îl simte. Se sufocă. Te sufoci printe lucruri atât de firave şi manipulatoare... Şi ajungi să nu mai găseşti frica atunci când o mănă fină îţi atinge umărul. Nici măcar nu te intorci. Doar simţi o privire cum îţi găureşte ceafa. Simţi sângele ce coboară din gaură. Auzi disperarea şi vocile celor din jur, ale celor ce au mai pierit aici. Vezi cum toate se aproprie de tine in lumina plăpândă a unui bec ieftin. Şi nici măcar nu te mişti, nu regreţi. 

Toate figurile îţi vor viaţa, doresc abilitatea ta de a mişca şi de a simţii. Dar ce nu ştiu ele este că tu nu mai eşti capabil de aşa ceva. De aia ai ajuns acolo, nu-i aşa? Tu vrei să te laşi prefăcut într-o statuie de ceară. Atunci nu vei mai simţii răutatea şi ignoranţa celorlalţi... !