Sfârşit de Septembrie

Am urmărit frunzele uscate, până s-au făcut cărămizi. Şi-au construit o anume arhitectură, iar acum vântul nu le mai dărâmă ! Şi pentru că le-am urmărit întreaga activitate şi le-am rămas fidelă, m-au lăsat să rămân.
Datorită faptului că s-au înălţat sus rău de tot, eu am ajuns să fiu cu capul în nori. Am ajuns la albastrul senin al cerului, căutând lumea printre degetele de la picioare. Să găsesc o Octombrie nedumerită, pierdută printre nemuritori. Mi-a spus că nu găseşte coada lui Septembrie. Că e vremea ei, şi nu se poate aduna să primească toţi muncitorii pentru a-i culege roadele. Că nu poate amâna ea, aşa, de capul ei, naşteri şi zile de naştere... Că e necăjită, că unii oameni trebuie treziţi când Septembrie se termină şi ea nu e pregătită de toate astea...
Şi, brusc, mi-a cerut să fug cu ea. Că ea e cea mai frumoasă, că e a mea şi mereu a fost... Doar că eu, fiind pierdută în nori la orice început de toamnă, nu am avut ochii pentru ea. Care, biata Octombrie, în tot acest timp, m-a căutat pe mine.
I-am spus că e copilă ! Că din astea eu nu am mai auzit. Să îţi pui interesele tale în faţa celorlalţi, pentru mine, era şi este ceva inadmisibil de păcătos. Şi ea s-a plâns, şi de atâţia ani o tot văd că se plânge. În fiecare an, la sfărşit de Septembrie, ea mă caută tot pe mine printre muritori. Şi eu tot de sus o privesc, aşteptând să îşi intre în atribuţii şi să îmi facă toamna mai frumoasă !