Răcoare

Este trist cum un anotimp te schimbă aşa, brusc... Toamna uneori ştie să te lovească unde doare mai tare. Toamna oamenii pleacă, toamna plouă şi toamna mai şi ninge... Toamna exprimă atâtea sentimente contradictorii, încât te ia durerea de cap numai când încerci să le inţelegi ! Cum zboară norii, cum se mişcă păsările şi, mai presus de orice, de ce plutesc frunzele. Ele ar trebuim să sufere cel mai mult, să se prăbuşească şi să viseze la ceva imposibil. Să pargurgă iarna, cu o imensă dificultate, şi să privească cum alte frunze le iau locul. Să se simtă folosite şi să plangă lângă viermi. Să lase apoi vremea să le dizolve, moleculă cu moleculă. Dar de ce toamna e aşa de moale? Ar trebuii sa distrugă tot, aşa cum distruge vara, cu atat de multă graţie, toate amintirile urâte şi frigul din oameni.
Şi oamenii... Şi eu se schimbă odată cu venirea toamnei. Ei se ceartă mai mult, se încruntă mai mult şi se întristează mai mult. Sunt confuzi şi renunţă pre uşor !
Aşa un amestec de sentimente îmi încearcă inima bătrână. Şi mă ustură...
Să fiu fericită că vine anotimpul meu preferat, să fiu tristă că este frig sau să fiu indiferentă că e toamnă?
Dificil... sunt cea mai tristă dintre pământeni. Fără îndoială !