Copilării sub soare de vară

Acum 16 ani şi ceva mă năşteam într-un spital hunedoarean. Nu-mi vine sa cred câte s-au construit de atunci, câte s-au schimbat şi câte au plecat fără a se mai întoarce...
Nu ştiam pe vremea aia nimic.
Nici dacă ceea ce văd eu sus e cerul, nici dacă frunzele cad vreodată. Să nu mai vorbesc de moarte, abia mă născusem. Chiar dacă am fost 'a pain in the ass' pentru a mea familie, nevenind la timpul potrivit, o mare parte a copilăriei mele a fost oarecum lipsită de griji. Nu ştiam ce înseamnă teamă de oameni, eram curioasă ce e ală lemnul şi de ce trebuie să dorm de amiaz' ! Când umblam şi cu fete, dar şi cu băieţi şi nu exista nimeni sa mă facă curvă pentru asta ! Generalizăriile şi prejudecăţile erau cuvinte prea complicate pentru o minte liberă ca a mea. Îmi doream să zbor precum păsările, să ating norii solizi şi să ma pierd prin ei. Să am o aventură în deşert cu o cămilă mare, să găsesc zâne şi oaze pline cu dulciuri. Când hainele nu contau şi mergeam afară, în colţ de stradă cu chiloţii rupţi în cur ! Aveam cu toţii aceleaşi idei de făcut năzbâtii şi ne băteam pe o minge verde.
...
Şi acum, ce? Am ajuns să ne batem pe o firimitură de atenţie, să ne întrecem în motoare de maşini şi în cel mai mare toc de la papuc?! E patetic. Poate e şi trist, doar că... nu pot pune tristeţea lângă foştii mei prieteni... Sau lângă copilăria mea.