our perfect disease

Cu mâinile în gheaţă, încerc să-mi fac loc prin căldură. Zilele astea au fost năucitoare, soarele mâncându-ţi raţiunea dacă îndrăzneai să i te expui în materiale scurtate. 

Astfel a trecut şi ultima săptamană în care aveam să mângâi banca plină de lecţii la fizică şi istorie, ultimele zile în care aveam să scriu sub glasul profesorului de română şi ultimele minute în care aveam să comentez vestimentaţia fetelor fără buletin pe marmura holului.

M-am trezit mai greu ca niciodată. Am vrut sa amân ziua asta de acum doi ani... Şi creierul meu tot vroia să mă trimită înapoi în pat, printre muşte agitate. Apa a fost caldă, hainele moleşite şi şifonate, parcă nu doreau să stea în ziua asta. Un soare îngrozitor de rece, un cer alb şi aceiaşi melodie pe care am ascultat-o la terminarea şcolii generale... Da, a venit sfarşitul ultimului an petrecut sub acoperişul liceului mate-fizică - Hunedoara. Amestecul de sentimente ce l-am simţit atunci când am privit clasa goală şi holul plin de diplome mi-a stors inima de lacrimi. Lichidul sărat mi-a răcorit faţa în timp ce traversam careul, împingându-mă într-o mulţime prea grea, chemată de o voce neclară. Agitaţia mă mistuia când trebuia să facem poze, ceea ce rezultă o amintire mobilă a persoanei mele... Lipsa unor lipsuri m-a speriat, fiindcă nu m-a afectat dezinteresul unor vechi prieteni. Mâncarea nu a vrut să intre. Sucul s-a vărsat peste ţigare...

Ultima zi a fost una de care-mi voi aduce aminte.