Embrace

Daca toate lucrurile pentru care nu multumim ar disparea, cu ce am mai ramane?

... asa credeam si eu.

Adevarul e ca eu nu multumesc pentru nimic... Rar sa intampla sa las un "mersi" in vant... Obijnuiam sa cred ca toate reusitele mele se datoreaza mie; cei din jur sunt un decor esential inimii mele. Toti cei pe care ii iubesc sunt obligati (de catre natura) sa ma dezamageasca, odata si odata, iar eu tot cu mine insumi as ramane... Nu merit nici cea mai mica forma de atentie... s.a.m.d.

Trist. Tragic si groaznic. Felul in care traiam ma afecta enorm, dar nu realizam niciodata ca ceea ce ma ranea cel mai mult era chiar inauntrul meu; nu iubirea neimplinita imi rodea inima, ci nesiguranta si frica. Nu cei din jur erau cei care avea nevoie de o schimbare. Si aceea schimbare nu consta in schimbare propriu-zisa, ci in acceptarea mea (cu totul). Ceea ce nimeni nu va putea face pe deplin, trebuie sa fac eu. Sa imi conturez 'totul' in asa fel incat sa corespunda standardelor mele. Sa multumesc pentru tot ceea ce primesc, chiar si mie...

Sa adulmec orice sursa de fericire si sa o impart cu altii. Sa daruiesc zambete, oricand si oriunde. Sa nu tin cont de moarte sau vorbe, de ignoranta sau greseli.

Sa pot sa ma privesc in ochii, la sfarsit, si sa pot spune ca am fost asa cum am vrut sa fie cei din jurul meu !