200 de ganduri intr-o toamna

Este atat de umilitor sa te lasi invaluita de toamna aurie si batrana; sa mirosi a vechi si sa ai pielea rece; buzele uscate sa iti crape. Sa te simti uzata, folosita si macinata de vantul asurzitor, sa nu iti mai auzi gandurile din cauza fosnetului frunzelor; sa nu iti mai simti bataile inimii din cauza ca cerul s-a oprit deasupra ta si se holbeaza cu un soare palid; sa nu iti poti ascunde privirea de luna anemica si minuscula, care iti patrunde pana in maduva oaselor si iti da fiori crunti pe sub epiderma.

Oranjul orbitor imi patrunde in minte si imi asociaza fiecare gand cu dezamagirea cruda si maleabila. Pana si prezenta ta agitata intr-un mod molipsitor nu imi schimba statutul de regina a acestei perioade... Lunile acestea mi-au acaparat intreaga fiinta, si nu ma vor imparti cu ceilalti, nici sub forma unei simple notiuni vide.

Ma predau, cum fac in fiecare toamna, si plutesc alaturi de miile de secunde ce ma insotesc zilnic pe drumul meu catre sfarsit. Atat de mult astept acea clipa a finalului, incat petrec o infinitate de momente gandindu-ma la ea; astfel, uneori, uit sa mai traiesc. Asadar, anotimpul castiga...

Ar fi un cliseu paradoxal sa cred ca eu am fost determinata din ziua in care m-am nascut sa urasc toamna, dar sa ma regasesc cu atat de multa pasiune in ea? Octombrie imi surade mai mult decat oricare alta, fiind si luna in care am iesit pentru prima si ultima oara in lume; dar, cum eu imi analizez ziua din toate punctele de vedere si observ cat de aberanta este, nu ar fi normal sa o detest? Alegeri, alegeri ce-mi iasa din maini, trec prin creier si sfarsesc la voi. In mintile voastre nestiutoare se termina toate ideile mele.

Mai apoi, ce vorbesc eu? Urasc toamna... Mi-a luat ultima sansa la o viata mai putin dureroasa. Pe mine.