in mintea mea

Iar simt cum mi' se scurge o fasie de tristete amestecata cu o picatura de dezamagire prin vene; mi' se scurge speranta afara din corp odata cu lacrimi calde.

Nu mai am arme sa ma lupt pentru noi; nu mai pot sa continui sa te caut prin ganduri in fiecare secunda; nu mai vreau sa-ti dedic vorbe, poezii sau sentimente.

Nici macar nu-mi permit sa te urasc. Asta ar insemna sa ma gandesc la persoana ta, sa iti privesc ochii caprui, sa-ti veghez privirea prin amintiri... Si nu imi simt caracterul destul de puternic sa revina asupra trecutului.

Timpul. Spuneai ca asta rezolva orice. Toata lumea spunea asa. Chiar si eu... Dar cand timpul te izbeste cu toata puterea lui, si iti spulbera toate culorile vietii, te simti precum un simplu tren uzat; nevoit sa te tot misti pe aceleas sine, cu alti si alti oamenii trecand prin tine, ramanand mereu uitat la sfarsitul oricarui drum...

Uzata, folosita, uitata, uitata, uitata... Adjective care mi' se potivesc la perfectiune. Imi sunt prescrise la inceputul si pe parcursul fiecarei actiuni, fiecarei clipe pe care o traiesc. La sfarsit, insa, raman doar cu o singura companie - plansul - si un singur tel - uitarea. Sa plec, sa fug de orice imi iese in cale; de acest lucru am fost mereu bantuita, mereu am fost indemnata de propria-mi umbra sa nu ma amestec in nici o bucurie a vietii. Dar, precum am fost construita, nu am dat ascultare constiintei si m-am lasat purtata de dorinta.

Si am ajuns din nou sa imi cumpar un bilet spre oriunde exista pustietate; adica spre inauntrul meu. Cel mai uitat, murdar si groaznic loc din lumea intreaga.