I write sins, not tragedies

Momentan imi produc durere prin simplul fapt ca ma gandesc la numele tau. Aducandu-mi remuscari incredibile cu ajutorul atingerilor tale uitate imi provoaca o uriasa stare de nostalgie.

E iarna in sufletul meu, si bate vantul la fel ca in desertul Sahara.

Soarele s-a evaporat, sentimentele au plecat, culorile au pierit; toate astea datorita mie, bineinteles. Nu te mai respect nici macar putin pentru a-ti acorda o parte din vina. Nu, tu nu mai reprezinti nici macar o molecula de praf pe paginile mele; mi-ai ridicat respectul de sine atat de mult si acum cad deasupra tuturor. Experienta mea sentimentala mi-a inselat inca odata visele, si ar fi un cliseu imens sa spun ca nu am stiut, ca nu am vrut, ca nu te-am iubit... Adevarul si recunoasterea sunt uneori cele mai bune medicamente; prietenii, zambetul si speranta au plecat demult catre noi orizonturi. Toti m-ar fi imbratisat cu reprosuri si senzatii de superioritate, iar corpul nu mai suporta astfel de 'aranjamente' pline de falsitate si lasitate; unde toti cunoscutii sau presupusii prieteni iti impartasesc banuielile abia dupa ce toata furtuna ti-a schimbat intregul curs al vietii. Inca toate astea, toate lucrurile demne de mila care mi' se intampla mi' se par prea comune, prea omogene pentru a avea parte de orice farama de atentie din partea mea. De natura, nu mai pomenesc; mereu imi inseala inima cu cele mai mari lacrimi de ploaie, ma azvarle intr-o imensa groapa cu noroi pur si imi incheaga visele, amintirile, sentimentele, sufletul... Pacat ca, de data asta, sufletul imi este pierdut pentru totdeauna; as vrea eu sa ma mai insel inca o data, sa imi regasesc particica mea de suflet in alta persoana, in alt demon aruncat pe pamant, cu ochi blajini, plin de pacate... Suferinta, durerea; ma macina, ma atinge cu amprentele ei reci, ma sufoca cu palma ei seducatoare, ma ajuta sa trec mai sus. Da, tot mai sus. Cu ochii blegiti, cu buzele arse si cu membrele amortite ma invart in jurul axei mele pana cand ametesc si urc cu un etaj mai sus de cer.

E prea mare nenorocirea cand realizez ca eu scriu pacate, nu tragedii precum Shakespeare. Nu inventez lacrimi produse din cele mai intunecate colturi ale fanteziilor, eu le traiesc cu toata intensitatea fiintei mele. Raman blocata in prezent si ma gandesc la trecut; la noi, la noi, la noi...

E iarna si e prea macabru; ma pot stinge prea greu cu tot albul asta-n jurul meu.