Lasa-ma sa te amintesc

Mi-a ajuns vara in minte, iar ciripitul de ploaie imi curge-n vene.

Mereu ma plimb singura pe drumuri pline de oameni, pe care le cunosc bine din trecut.

Cu muzica ce-mi intuneca zilele linistite, ma simt plina de energie; asa ca plec in cautarea unei noi metode de a ma distra de la ziuă. Apoi, ma folosesc singură de noapte, ascund lacrimi prin haine si imi infectez fata cu zambete prefăcute, pregătita pentru o noua dimineață orbitoare.

Deodată, imi fug imagini cu tine prin minte, ma agravează și ma aduc înapoi la o natura bogata în sentimente contradictorii. Un vânt rece-mi sufla gandurile, iar parul imi dansează sub vraja lui; mi-a fost dor sa am curaj, sa ma simt libera sub un cer limita. Totul se metamorfozeaza si pielea rece-mi da fiori pe șina spinării.

Urmele ce mi` le-ai lasat pe suflet se răspândesc, si ma chinuie intr-o maniera constanta; incerc sa-mi analizez actiunile din trecut, cu un fel aparte de a-mi retrăii marile "imagini" ce mi-au afectat viata.

***

Eram o constanta lumina in viata, si ma comportam ca un inger fara aripi.

Fugeam printre flori fara sa le calc, si pășeam peste iarba fără sa o deranjez. Salciile imi erau cele mai bune prietene, si-mi mângâiau creștetul plin de speranțe. Parcul apăsat de oameni transparenți imi era confidentul foilor scrise si mâzgălite, in timp ce lumina soarelui ma chinuia cu a ei putere; eram singura, dar niciodată singură.

Totul se intampla ca un tipar, intr-o ordine mai mult decât bine stabilita. Nu urmam reguli, ci ele ma urmau pe mine si ma formau aleatoriu.

Pasarile-mi dădeau si mie aripi noaptea, si zburam fara oprire peste oraș; moartea nu-mi atingea sufletul, iar crucile imi vegheau umbra.

Rachete pline de vise si sânge ma loveau, dar privirea-mi era ațintita numai asupra dragostei infinite; si ma vedeam stand, ușoara ca o pana pe un fulg de nea, atingând pământul ușor, topindu-ma sub vraja ploii, cântând pe sub pietre. Baladele dulci ale lui Debussy imi dădeau ritm la bătăile inimii, chiar daca aparent, nu aveau una.

Si fiecare frunza care cadea, imi usca sufletul si mai mult; mi-l anexa intr-o totala dezordine, cu nori fumuri pe post de foi.

Imi doaream viata perfecta. Dar oare știam ca perfecțiunea aduce, odată cu ea, si moarte?

****

Zimţii dulci ai infrangerii acum imi cântă pe piele; albă precum o statuie de zeiţă, am renunţat la frumuseţea aparenta a privirii. Acum, par mai obosită ca o persoană uitată, şi incă caut motive ale trăirii eterne sub umbra fericirii.

Oare chiar vreau un comportament fals pe post de model? Imi doresc atingeri regulate ale unei dragoste fara moarte, sau aceste sperante sunt urme ale unei copilariei alterate de ploii si zapada? Unde sa ma gasesc, cand sa ma caut?

Cuvinte ce nu-mi dau indicii sigure se izbesc de mine in fiecare zi, in fiecare noapte, in fiecare somn. Si mi-e teama ca, in curand, voi lasa tot ce am acumulat si voi avea alta perspectiva; observ cat de mult ma schimb si iubesc faptul ca ma pot analiza tot mai des.

Dar, exista un pret pe care nu sunt pregatita sa-l platesc: uitarea mea, a fiintei mele intunecate, a tuturor lucrurilor pe care le-am invatat.

Si, desi as vrea sa uit toate cacaturile si fumurile care mi-au furat sufletul, nu vreau sa te uit pe tine. Desi istoria noastra nu ne da multe de povestit pana intr-o perioada mai apropiata, amintirea ta e singurul lucru care-mi ingrijeste memoria pana te intorci acasă.