Frunză cu aripi.

Privesc pe
geamul aburit o natură
statică.
Doar copacii mai suspină din cand
in cand. totul este mort!
La fel ca sufletul meu.
Natura trece prin asta in fiecare an.
Eu nu. Dar simt atata durere incît
să-mi ajungă toată
viaţa.
Pustietatea face
totul mai sobru, mai
inchis.
Cerul alb
veghează tristeţea
naturii, plangand şi el după
"dragostea din vară" .
Acum imi hrănesc cu durere amară sufletul,
aşa cum altă dată mi-l
hrăneam cu iubirea copilăriei.
Vîntul îmi mătură lacrimile calde de pe faţa-mi albă.
Banca noastră îmi răceşte amintirile,
melodia mi' le împrăştie peste
tot ca
nişte simple
foi !
Iar eu, eu merg inainte, pe norii mei,
suspinînd in fiecare toamnă !